1.      „Stanescu tinteste prin intermediul unor ritmuri largi si bine echilibrate la o redare psihologica intensa. Forma este sobru lucrata, efectul nu-i scapa.”


PAUL RIZZI, IL GAZZETTINO, VENETIA, 1979



2.      „Daca am dori sa o comparam cu cineva pe Elena Surdu-Stanescu ar trebui sa ne gandim la Arnolfo din Cambio care, la randul sau, isi trage seva din Giotto. Dupa cum se vede este o artista care, cu un ochi indreptat catre trecut, stie sa-si ancoreze sinceritatea si personalitatea in modernitatea formelor bantuite ale epocii actuale. Elena Surdu Stanescu a reusit sa imprime materialului rigid forta vitale care o anima, care o face sa gandeasca si care o face sa fie cu adevarat o fiinta umana.”

 

MARINA DORIGO, „LA VOCE DI SAN MARCO“, VENETIA, 1991



3.      „Sculpturile Elenei Surdu Stanescu ar putea fi numite solilocvii despre frumusete intr-atat de prezenta este imbinarea capacitatii de a construi, de a armoniza volumele in spatiu si tendinta de a le slefui, de a le conferi pretiozitatea unor orfevrarii. La baza acestei exprimari libere, a acestei capacitati de a sugera intuitii si observatii de finete se afla insa ani de laborioase cautari. Formele acestor sculpturi, cu delicatetea si transparentele lor, implica insa si deschideri pline de semnificatii mai generale. Sunt lucrari facute sa instaureze armonia, rationalitatea, spiritualitatea. in general de mici dimensiuni, ele retin atentia prin caldura expresiei, prin acuratetea detaliilor, prin formele rafinate si, in acelasi timp, robuste. Respectul pentru o anumita directie a realismului vizual a permis artistei sa atace cu gravitate valori care-i stateau aproape de suflet. A facut-o cu seriozitate, cu o remarcabila putere de concentrare. Imbinare de elementar si rafinament, de organicitate si nedeterminare, de vigoare si delicatete, sculpturile ei se structureaza in jurul unor motive obsedante, de fapt, temele dintotdeauna ale sculpturii: chipul si trupul omenesc. Iar in aceasta privinta amploarea registrului expresiv este mereu adecvat, modulat subiectului si continutului la care se refera. Prezenta umana dobandeste insa, in lucrarile Elenei Surdu Stanescu, calitatile universalitatii si permanentei. Sunt calitati care au asigurat succesul expozitiilor sale. Sunt, de asemenea, calitati care au determinat prezenta lucrarilor ei in prestigioase colectii din Romania, Italia, S.U.A., Franta, Canada, Emiratele Arabe Unite.

         O privire restrospectiva a creatiei de pana acum, semnata de Elena Surdu Stanescu, indica un deosebit respect pentru specificitatea materialelor pe care le-a folosit. Sculpturile in piatra, de exemplu, alterneaza zone atent slefuite cu vibratia suprafetelor in care efectele sunt asigurate de taietura directa. Lucrarile sale in marmura sau piatra semipretioasa au fost, dimpotriva, supuse unor decantari subtile care s-au efectuat pe planul mijloacelor prin simplificari maxime ce sugereaza tentatia surprinderii esentei in expresia simpla, dar atat de pretioasa a materialului. Desigur, fiecare lucrare cuprinde in ea insasi mai multe intelesuri. Armonios imbinate in cadrul aceleiasi sculpturi, rotunjimile si angulozitatile unor portrete figureaza distinct o anumita aspiratie spre puritate, spre descoperirea nucleului din care izvoraste frumosul. Important ramane integrarea luminii in structura formelor si nu doar colaborarea efectelor luminoase la definirea contururilor. Originale imbinari de portrete atat de specifice sculptoritei, ca si torsurile create de ea, marturisesc odata in plus capacitatea de a decanta, de a esentializa formele. De altfel, echilibrul, delimitarea in spatiu a maselor sculpturale, slefuirea lor confera intregului ansamblu de lucrari un sens de energie pozitiva ce le apropie de sensurile armonice ale arhitecturii.”

 

MARINA PREUTU, CRITIC DE ARTA PREZENTARE “CATALOG“, VENETIA, 1991



4.      „Sunt torsuri, care povestesc despre drumul sculpturii de-a lungul secolelor, chipuri care te privesc cu ochi mari, migdalati, forme care fac legatura intre Orient si Occident si care isi gasesc esenta lor universala tocmai in respectarea originilor, a radacinilor culturale, a traditiilor. Arta si cultura romaneasca isi aduc propria contributie la universalitatea artelor plastice si rolul lor pare acela de a fi o punte intre Orient si Occident.”


BRUNO POZZATO, BIELLE, ITALIA, 1993



5.      „Operele artistei Elena Surdu Stanescu sunt de o simplitate absoluta, dar care prin expresivitatea lor tind sa neutralizeze rigiditatea materialului care devine astfel diafan, facand sa transpuna intreaga forta a sufletului sau sensibilizat de arta.”

 

ENRICO BUDA, VENETIA „LA VERNICE“, 1995



6.      „Elena Surdu-Stanescu este bine cunoscuta in orasul nostru pentru celelalte expozitii personale pe care le-a avut. Este sculptorita care demonstreaza mare curaj in a fi ea insasi - asa o defineste criticul Virgil Mocanu in introducerea sa in catalog. S-ar putea obiecta ca Stanescu nu are nevoie de curaj, putand conta pe o naturala vocatie pentru sculptura.In operele de marmora de ascendenta clasica, artista se evidentiaza prin capacitatea de a utiliza cutezatoare solutii spatio-volumetrice, in care cautarile alternante de materie bruta contribuie la exaltarea luminii astfel capturate. Acest efect ne ofera un rar joc de tridimensionalitate si suscita emotii capabile sa ne transpuna intr-un zbor al fanteziei intr-atat incat sa ne faca sa participam cu ardoare la efortul ei de a insufla viata acestor figuri antropomorfe. De un inalt nivel sunt si expresivele figuri din bronz care, in sinuozitatea formelor, alterneaza o certa ambiguitate, nelipsita de elemente senzuale cu o propensiune aproape naturala spre o puritate care pare ca-i vine artistei in mod firesc. In aceste bronzuri sunt prezente elemente de poezie si lirism absolut.”


GIORGIO PILLA, “GENTE VENETA”, NR. 38, ITALIA, VENETIA, 1 NOV. 1997

8.      „Sculptura Elenei Surdu Stanescu, izvorata dintr-o mare iubire pentru oameni, din straniile trairi ale chipului si corpului uman, asa cum isi marturiseste crezul artistic intr-unul din cataloagele de expozitie (2007), nu este decat un gest artistic ce vrea sa surprinda si sa dezvaluie clipa si vesnicia. Asimiland experiente artistice de mare profunzime cum ar fi cele ale lui Brancusi, Paciurea, Anghel sau Medrea, artista si-a construit o viziune proprie, concentrand atitudini si imagini in jurul unei problematici ce tinteste esenta si sensul existentei umane.
        In ciclul "Cuplurilor" personajele sale sunt inlantuite, in atitudini dramatice, iar prin asezarea bronzurilor pe lemn sugereaza parca o lume a damnatilor. Si totusi ele sunt invaluite intr-o liniste necesara reculegerii, intr-o atmosfera de candoare si senzualitate, in acelasi timp ca intr-un halou ce incearca a mai domoli chinul interior al personajelor, aflate parca cu disperare in momentul contopirii unul cu celalalt. Sa fie oare acestea gesturile fricii de instrainare, de depersonalizare? Sau avem de a face cu o atmosfera a "imaginilor in oglinda" ale spaimei de insingurare? Poate ca raspunsul il gasim in ciclul "Cupole", aceasta surprinzatoare si dificila tehnica de a atasa sticla bronzului. Cuplul inlantuit barbat-femeie, asezat singular pe imensitatea cupolei de sticla, se transforma intr-o metafora arhetipala a fragilei clipe de iubire in imensitatea lumii. In acelasi timp ea implica indirect sentimentul de durabilitate, de perpetuare in timp a unei stari unice - iubirea. Acest ciclu ne propune o multitudine de unghiuri de a vizualiza si percepe compozitiile, inclusiv unul aerian, care transmite o senzatie de vis si nemarginire.”


FLORIN ROGNEANU, SCRISUL ROMANESC NR. 78, CRAIOVA, 2010

9.      „Didi Surdu Stănescu nu poate fi confundată; „stilul e omul”, începând cu propria ei imagine, la care colaborează cu natura. Silueta ei sculpturală e remodelată de veşminte ample şi ornamentată cu podoabe de argint al căror clinchet mărunt acompaniază vocea în registru grav. Starea ei firească e comunicarea cu ceilalţi, participarea pasională; cuvântul cel mai folosit este iubirea. La fel e şi sculptura ei în care blocul masiv, cioplit în marmură sau turnat în bronz, îşi îndulceşte contururile, acţionând mai ales prin lumină. Cel mai frecvent e dialogul în viaţă, ca şi în grupurile sculpturale. Chiar şi portretele (ca delicatul chip al Leopoldinei Bălănuţă sau cel puternic expresiv al lui Gh. Ionescu Gion) par să se adreseze unui interlocutor nevăzut.

         Autoarea şi-a botezat principalele cicluri de statui cu titluri care vorbesc despre iubirea universală. Aici începe, de fapt, nonconformismul sculptoriţei care o distinge de confraţii ei: ea rosteşte cu dezinvoltură „ vorbe mari”( ca: dragoste, pasiune, avânt), de care se feresc, în genere, scepticii actuali. E interesant de observat că temele cele mai mediatizate din realităţile interumane actuale - agresiunea şi violenţa îi sunt străine artistei. Ea ocoleşte şi durerea de orice fel, alegând din viaţă clipele de bucurie. Aparent, ultimele cicluri de lucrări par a gravita în jurul celeilalte preocupări majore a anilor noştri sexul. În prezentarea îmbrăţişărilor, autoarea aduce însă o interpretare care nu neagă senzualitatea, dar o orientează spre tandreţe, spre trăire spirituală. Partenerii îşi apropie obrajii sau îşi lasă capul unul pe pieptul celuilalt, ei nu se strâng spasmodic, ci, deseori, folosind celebrul precedent al zeiţei Venus din Milo, ei nu au braţe. Uneori iubitul nu are nici trup, ci e redus la cap şi bust, utilizând în acest context inedit o altă convenţie veche a sculpturii.

         Criticii de artă, în numeroasele cronici care s-au scris până acum, s-au întrebat pe rând unde să plaseze lucrările artistei în cadrul istoriei sculpturii româneşti care (pentru a cita din excelentul articol al lui Virgil Mocanu), după Brâncuşi, Paciurea, Anghel, pare a fi epuizat într-o sută de ani toate modalităţile de expresie posibile, lăsând loc doar epigonilor. Artista rămâne însă indiferentă la etichete şi clasificări, la diferenţierile dintre figurativ şi nefigurativ, evocând din realitate doar cât e necesar pentru constituirea unor simboluri sau figuri de stil poetice ( briza, valul, luna, etc.), ascultând de singurul impuls creator de artă autentică senzaţii, emoţii, sentimente, amintiri, dar şi gânduri şi voinţa de acţiune. Şi cum fiecare om are coardele sufleteşti acordate în felul său personal, şi publicul receptor îi primeşte mesajul potrivit afinităţilor. Binefăcătoare pentru orice spectator, acţionează însă transfuzia de vitalitate, prin energia ieşită din comun cu care, ca un râu în cascade, Didi Surdu Stănescu rostogoleşte la vale statui de pietre, lemn sau bulgări de metal, aruncându-le pe mal şi dăruindu-le semenilor.”


ADINA NANU, ISTORIC DE ARTA



10.      „A locui in iubire. Iată sintagma ce rezumă apodictic relaţia vocaţională dintre o realitate existenţială şi un crez artistic! Elena Surdu Stănescu şi-a făurit întreaga carieră în jurul acestui pilon moral, născut dintr-un imbold secular şi consacrat în conştiinţa umanităţii de versetele danteşti din „Ars amandi”. O iubire transfigurată aşadar poetic, spiritualizată, generatoare de elanuri şi sentimente generoase, dar şi de veneraţia valorilor umaniste nepervertite de pornirile eretice sau instinctuale, înţeleasă şi configurată în toate gesturile creative ca o expresie simbolică a dăruirii către ceilalţi! Un astfel de miez semnificativ nutreşte, încă din anii debutului, creaţia Elenei Surdu Stănescu. Fără emfază, fără a schilodi formele menite să înveşmânteze acest sălaş al „ locuirii în iubire”, dar cu suficientă cutezanţă vizionară îndreptată spre distingerea tranşantă a timpului în care artista există şi creează, ca şi a tipului de sensibilitate prin care comunică cu contemporaneitatea. Aceasta pare a fi ecuaţia, simplu relevată în cuvinte, a mizei mărturisitoare pe care o concentrează în opera ei, consecvent împlinită sculptural, de mai multe decenii, de această artistă.

         La ceasul aniversar, pe care şi-l onorează cu entuziasm juvenil şi matură iscusinţă profesională, Elena Surdu Stănescu este încă departe de protocolaritatea de rutină a bilanţurilor retrospective. Nici nu i-aş dori o asemenea încercare spectaculară, vârsta biologică neavând, în cazul artistului adevărat, nici o relevanţă, atâta vreme cât edificiul său creativ are un temei spiritual vivant şi plin de prospeţime! Este şi cazul acestei expoziţii, concentrată în ansamblul ei pe un concept foarte drag artistei şi statornic, la urma urmei, mlădiat plastic de-a lungul întregii sale cariere artistice. Nu-mi ascund simpatia pentru substanţa valorică reală a cercetării ei artistice, disipată de-a lungul întregii sale opere. Didi Surdu cum o alintă cei apropiaţi m-a suspectat făţiş că nu-i agreez sculptura. Nimic mai neadevărat! I-am demonstrat-o într-o densă şi lapidară abordare exegetică, obiectivă şi tehnică, la meserie, cum se spune, a creaţiei sale în liniile ei esenţiale şi semnificative, în plan expresiv, conceptual, al poeticii formelor( neabătut anatomice), al compoziţiei şi al personalizării „ citatului” extras din visteria ontogenezei sale artistice. Sper să-i fi fost de trebuinţă acel dialog spontan şi foarte sincer pe care l-am avut împreună. Răspunsul ei s-a arătat la fel de generos, pe cât s-a adeverit a fi însăşi fiinţa ei artistică, atât de fervent dăruită (poate prea patetică, uneori!), încât să priceapă că acordul dintre speranţele şi împlinirile ei artistice este un proces încă în desfăşurare. Acesta îi va nutri elanurile viitoare şi-i va limpezi opţiunile estetice, fatalmente, din ce în ce mai conturate. Creaţiile actualei oferte expoziţionale anunţă pentru ochiul avizat un astfel de stadiu evolutiv, caracterizat de aprofundarea discernământului valoric, de sintetismul compoziţional, dublat de accentuarea nuanţelor expresive în dauna celor descriptive. S-a afirmat ca o natură prin excelenţă romantică, prin modul ei de visare şi virtuozitate în modelajul formelor.

         Creaţia sa este situată undeva în nobila descendenţă a sculpturii post-rodiniene ( orice alte referiri critice mi se par simple şi excesiv zeloase ori obediente deliruri culturaliste!), care la noi a avut exponenţi de indubitabilă valoare: Paciurea, Anghel, Han, Medrea, Jalea... Tentaţia gândirii plastice alegorice, probată mai ales în bronzuri, o moşteneşte de la această filieră, foarte activă şi prolifică şi astăzi, în sculptura noastră. Brâncuşianismul Elenei Surdu ni se relevă difuz în eseurile ei portretistice cioplite în piatră de diferite esenţe şi tării. Sursa lor: „Muza adormită”, „Capul de copil” şi „Cuminţenia pământului”.Dincolo de aceste clasicizante ascendente inspiratoare, sculptura Elenei Surdu Stănescu trăieşte şi respiră credibil şi superb prin ea însăşi, plină de energie, dinamism şi senzualitate.”

 

CORNELIU ANTIM – CRITIC DE ARTA